Primăvara lui 2010 este cenuşie. Aşa ne arată meteorologii, aşa ne transmit şi statisticienii.

Luna februarie a înregistrat un trist record. În perioada de post-tranziţie a fost cel mai mare deficit bugetar pe care România l-a înregistrat ca procent în Produsul Intern Brut. Probabil că de foarte multe decenii nu am mai avut o astfel de situaţie în februarie. Deficitul înregistrat  la finele lunii a fost la nivelul bugetului consolidat de aproape 6 miliarde de lei şi, dacă socotim numai bugetul de stat şi bugetele sociale, deficitul se ridică la uluitoarea sumă de 8 miliarde de lei. Aceasta pune sub semnul întrebării atât deficitul pe întregul an, cât şi capacitatea acestui Guvern - care în primele două luni nu a cheltuit pentru investiţii decât 200 de milioane de euro - de a onora responsabilităţile fundamentale ale statului.

Taxa pe Valoarea Adăugată este pentru analişti un important indice al tendinţelor pieţei. Pe primele luni, încasările din TVA au scăzut cu aproape 20%, arătând gradul de contracţie al consumului în România. Dar, mă întreb, de unde să mai consume românii? Din ajutorul de şomaj? Din pensiile şi salariile care nu le asigură nici pe departe coşul zilnic?

Ritmul de creştere al datoriei publice este unul cu adevărat îngrijorător. Din 26 decembrie 1989, când prim-ministru al României era Petre Roman, şi până în 22 decembrie 2008, când a luat sfârşit guvernarea liberală condusă de Călin Popescu-Tăriceanu, datoria publică externă totală a României a fost în jurul a 100 de miliarde de lei. Guvernul Boc, în doar doi ani de guvernare, va “reuşi”, practic, să o dubleze, îndatorând în special guvernele ce vor urma, dacă ne amintim că împrumutul de la FMI va începe să fie plătit din 6 august 2012.

Tot în această primăvară cenuşie, aflăm din gura preşedintelui că statul român  nu a reuşit să dea suficient de mulţi oameni afară. De ce oare nu se întreabă preşedintele care sunt motivele pentru care nu s-a reuşit crearea a 100.000 de locuri de muncă noi? Premierul ne spune că trebuie să tăiem salarii şi pensii, dar ne întrebăm: de ce să nu le crească, aşa cum a promis profesorilor şi pensionarilor în Campania din 2008? Tema este de natură economică, dar şi de natură morală.

Şi acum, că tot am adus în discuţie“nevoia de disponibilizări”, trebuie să vedem cât de solidar este preşedintele Băsescu şi, implicit Administraţia Prezidenţială, cu nevoia de reducere de cheltuieli. În bugetul Cabinetului Tăriceanu din 2008, Administraţia Prezidenţială avea alocate 9 milioane de euro. Odată cu bugetul din 2009, proaspătul instalat Guvern Boc a alocat şefului statului un buget de 12 milioane de euro. Din păcate, schema de personal a Administraţiei Prezidenţiale este din 2010 trecută la secret, dar ceea ce ştim cu siguranţă este că acum preşedintele are 10 consilieri prezidenţiali cu rang de ministru şi remuneraţi în consecinţă. Solidaritatea de care vorbeşte preşedintele Băsescu se vede prin comparaţie cu ceilalţi doi preşedinţi pe care România i-a avut:  Emil Constantinescu a avut trei consilieri prezidenţiali şi Ion Iliescu, în 2001–2004, şase.

În discursul de învestitură de la finele lui 2009, premierul Emil Boc anunţa un executiv suplu, format doar din 15 ministere, fiecărui minister revenindu-i doi secretari de stat, în total 30 de secretari de stat. Se pare că aceste funcţii au apărut mai ceva ca ghioceii după topirea zăpezii, deoarece, în aprilie, pe statul de plată al Guvernului figurează 50 de secretari de stat, fiecare dintre aceştia cu un aparat format din consilieri, secretare, şoferi, precum şi toată logistica aferentă. Merită menţionate în acest context Ministerul Administraţiei şi Internelor, cu şase secretari de stat, şi Ministerul Economiei şi Mediului de Afaceri, cu cinci.

Să zicem că am mai putea admite şi aceste 20 de persoane în plus. Totuşi, în buletinul său din 22 aprilie 2010, Institutul Naţional de Statistică anunţa o creştere pe ultimul an a personalului remunerat de la buget cu 26.000 de persoane. Astfel, numărul de angajaţi din administraţia publică era în octombrie 2009 de 360.000, faţă de 334.000 în octombrie 2008. Adaug aici şi o recentă declaraţie a ministrului Videanu, care recunoaşte că majoritatea angajărilor din sectorul public din ultima vreme s-au făcut pe criteriu politic, asta pentru a înţelege mai bine tabloul “solidarităţii” actualei conduceri cu oamenii de rând şi bineînţeles cu mediul de afaceri.

La final, vă mai spun ceva. Suntem  acuzaţi că am risipit banii şi am mărit pensiile. Stimaţi cititori, dacă noi nu măream pensiile în 2007 şi în 2008, când am preluat pensiile de la 2,8 milioane de lei vechi şi le-am dus până la 7,2 milioane de lei vechi, media,  în actualele condiţii economice, dacă le lăsam, să zicem,  la 4 milioane de lei vechi, cum ar fi trăit acum aceşti oameni, în perioadă de criză?