Legea falimentului personal... bună, bună asta, (mai ales acum de întâi aprilie), dar nu e o idee nouă şi nici salvatoare. Să ne reamintim că viaţa e grea şi e caracterizată prin nevoi, junghiuri, stres, nervi şi lipsă de bani, foarte rar prin câte o bucurie, un vin bun, o carte, o cafea, o partidă reuşită de amor şi o persoană înţelegătoare alături (sau invers). Românul acela ideal, 49 % bărbat şi 51 % femeie, are de regulă un venit mai mic decât poate cheltui şi, desigur, credite la bănci, fiindcă aşa a fost încurajat de societate - să ne aducem aminte de reclama: "Iei un credit azi şi plăteşti la anul... sau când poţi!"
Legea falimentului personal nu e o idee nouă, şi nu vorbesc despre faptul că se aplică de mult în America. Am experimentat-o şi eu când eram student şi aveam bursă. De merit. Am vrut să-mi cumpăr o maşină la mâna a doua şi nu aveam bani destui, aşa că am cerut de la părinţi, promiţându-le că-i restitui... când pot. Necazul a fost că mi-am luat maşina, dar, anul următor am pierdut bursa. Ai mei m-au înţeles şi m-au iertat de datorii. Asta e cu falimentul, pierzi sursa de venit şi părinţii te înţeleg; nu numai că te
iartă, dar îţi mai oferă şi alte credite. Problema e că băncile nu sunt de loc "mămoase". Ele nu ne vor ierta de datorii decât dacă suntem praf şi pulbere. Dacă faci pe şmecherul şi nu eşti cu adevărat falit, vei înfunda puşcăria Aşadar, declararea falimentului personal va fi sinonimă cu declararea morţii sociale a individului, iar resurecţia lui, practic, va fi imposibilă - sau o minune. Singura schimbare va fi că... vom avea şi noi faliţii noştri, poate şi puşcării pentru datornici. Legea falimentului personal? Nimic nou sub soare. O variantă mai veche, mult mai veche, a legii, prevedea că datornicul, care nu-şi poate plăti datoriile, să devină sclavul creditorului. Aşadar - modernizăm societatea, şi ne întoarcem de unde am plecat.

Mugur ISTODE